DE CE PARALIZAM DE FRICA?

Auzeam zilele trecute la stiri ceva cel putin...amuzant: o femeie are o fobie de banane inca din copilarie, fobie manifestata prin teama, greata si varsaturi la simpla vedere a gustoaselor fructe. Oricat de bizar ar parea, nefericita tanara se numara printre milioanele de oameni care se lupta cu una din zecile de fobii existente, cum ar fi frica de inaltime, frica de spatii inguste, frica de furtuna, de boli sau de paianjeni si lista poate continua cu siguranta. Exista zeci de astfel de fobii sau temeri si cu siguranta te confrunti macar cu una din ele, sau cunosti pe cineva care o face. Atat de multe si variate sunt aceste fobii incat s-a realizat chiar si o impartire a lor in patru categorii, astfel: in primul "sertar" intra temerile legate de obiecte, a doua pozitie este ocupata de fobiile legate de interactiuni sociale, a treia categorie cuprinde fobiile referitoare la adaptarea speciala in diferite profesii si a folosirii de aparaturi speciale la locul de munca, iar ultimul "sertar" gazduieste fobiile legate de boli, rani, tot ce tine de intervenii medicale.

Experimente pe rozatoare...speriate

Modurile in care se manifesta aceste fobii difera, desigur, de la o persoana la alta. Unii pot sa faca adevarate atacuri de panica, altii incep sa tipe, sa planga, o iau la sanatoasa, sau, dimpotriva, ingheata de frica si nu mai pot face un pas. Oamenii de stiinta de la Laboratorul European de Biologie Moleculara din Monterotondo, Italia si cei de la GlaxoSmithKline din Verona, Italia au realizat experimente pe rozatoare si au identificat partea creierului si tipul de neuroni care stabilesc cum reactioneaza acestea la stimulii de frica.

Combinand abordari farmaceutice si genetice cu imagistica prin rezonanta magnetica, cercetatorii au descoperit ca decizia de a "paraliza" sau nu de frica intr-o situatie pricinuita de teama este o sarcina mult mai complexa decat ne-am inchipui pe care creierul trebuie s-o puna in aplicare.

Prin intermediul unor tehnici noi s-a reusit controlarea activitatii unor anumite celule ale rozatoarelor care erau supuse fricii. Animalele erau modificate genetic astfel incat doar aceste celule sa contina un receptor chimic pentru un medicament anume. Cand cercetatorii au injectat soarecii cu acel medicament, acesta a actionat asupra receptorului si a blocat activitatea electrica ale acelor celule, permitand cercetatorilor sa afle cum sunt implicate aceste celule in controlarea fricii. Realizand anumite procedee asupra unei parti a creierului responsabila de raspunsurile la frica, oamenii de stiinta au masurat efectiv frica la soareci, invatand rozatoarele sa asocieze un sunet cu un soc, cu un stimul neplacut, astfel incat ori de cate ori soarecii auzeau sunetul respectiv, acestia "paralizau" de frica (nu se mai miscau deloc).

In momentul in care neuronii implicati in acest proces erau inhibati, soarecii nu mai paralizau, in schimb aveau alte comportamente legate de riscuri. Concluzia? Cercetatorii nu blocau frica in sine, ci schimbau doar reactiile rozatoarelor, trecand de la o strategie pasiva la una activa.

Pentru a descoperi si alte parti ale creierului implicate in aceste reactii, s-au folosit tehnici de scanare a creierului cu rezonanta magnetica dezvoltate special pentru rozatoare. Rezultatul a fost surprinzator: trecerea de la frica pasiva la cea activa era insotita de activarea unor parti mari ale stratului exterior al creierului (cortexul) si blocarea acestei activari prin intermediul atropinei putea sa reinstaleze "paralizia".

Un viitor mai putin inspaimantator?

Rezultatele cercetarilor pun pe ganduri oamenii de stiinta, deoarece pana acum se credea ca amigdala creierului controleaza frica prin intermediul trunchiului cerebral, si nu al cortexului. Toate acestea s-ar traduce prin capacitatea imagisticii prin rezonanta magnetica de a realiza circuitele din creier implicate in sarcini complexe de tipul procesarii de emotii sau controlului raspunsurilor comportamentale. Asemeni rozatoarelor, si noi avem momente cand, sub amenintarea unor riscuri sau amenintari, paralizam pentru cateva secunde, acesta fiind raspunsul sau reactia noastra la stimulii respectivi de frica. Urmatorii pasi pe care trebuie sa ii realizeze stiinta sunt legati de descoperirea modalitatii de a trece de la strategiile pasive la cele active atunci cand ne confruntam cu frica, pentru a putea sa ne adaptam mai bine stresului si neprevazutului in general. Ramane de vazut prin ce se vor traduce aceste mijloace de depasire a "inghetului" cauzat de frica, poate vor lua forma unor pastile care sa ne permita sa facem orice fara a ne teme, sau cel putin care sa ne faca sa o luam la sanatoasa in loc sa stam pe loc, coplesiti de un soc puternic. Complexe si nebanuite sunt caile stiintei...

Alexandra Igna

Acest articol a fost vizualizat de 48355 ori.